search

Acelasi Nea Marcel

posted on
August 21st, 2013
written by
Sanziana
category
JURNAL P.S.
comments
0 comments

Ma gandeam acum la ce-ar zice Nea Marcel daca ar stii ca i-am dedicat deja un jurnal si ca intentionez in clipele ce urmeaza sa o mai fac o data. Oare s-ar bucura si le-ar citi vecinilor cu voce tare in fata blocului sau m-ar ocoli cand ar da cu ochii de mine prin cartier? 

Pentru a-mi pastra entuziasmul legat de povestea in cauza, aleg sa cred ca ar fi mandru din cale-afara de faptul ca vecina de la 8 a scris despre el. Acum ca nivelul de exaltare, al meu si al lui Nea Marcel, a fost stabilit, sa ma pun pe povestit.

Era dimineata sau, mai bine zis, era dimineata pentru mine pentru ca Nea Marcel parea sa mestereasca la Dacia aia albastra de cateva ore bune.

 

” Buna dimineata, domnisoara Sanziana. Ce faceti? Incotro?

Buna dimineata, nea Marcel. Cu treaba, am cateva drumuri de facut.

Dar ce-ti facut, ati zgariat masina? Ca am vazut ca e putin infundata acolo, in dreapta,

Aaaa, acolo? Demult, am si uitat. Auziti, daca tot ne-am intalnit acum, nu va aruncati un ochi la frana mea de mana? Ca i-a sarit tamburusul ala si n-am mai putut sa-l pun la loc. Merge, ma descurc si asa, dar poate sunteti dumneavoastra mai priceput”.

Iese de sub Dacie, isi sterge mainile negre de salopeta, se urca la mine in masina si incepe sa studieze problema. Eu, usor absenta,  imi sprijineam cotul stang de usa masinii si citeam un mail pe telefon.

 

“Ce faceti, mestecati guma?”

Crezand ca mestec zgomotos, inghit in sec de rusine si raspund jenata: “Aaaaa….Da.”

“Dati-mi si mie!”

Scotocesc prin geanta, dar nu gasesc nimic. “Pai nu mai am alta, era ultima!”

“Dati-mi o bucatica din aia pe care o mestecati!”

Am facut ochii mari, m-am gandit ca este un om tare ciudat, dar fara sa pun alte intrebari, am rupt o bucatica si i-am intins-o. A luat zambind guma, eu incepusem deja sa ma stramb la gandul ca o va mesteca, el, foarte relaxat, a modelat-o un pic si apoi, cand dezgustul meu atinsese deja cote alarmante, a indesat botul elastic in frana de mana, a pus tamburusul la loc, a testat de doua trei ori sistemul improvizat si s-a intors spre mine.

“Gata, domnisoara Sanziana. Am rezolvat problema!”

Dezgustul meu se transformase deja intr-o criza de ras. Am reusit totusi sa-i multumesc printre hohote si sa-i explic in doua, trei cuvinte ce-mi trecuse prin cap. S-a amuzat, dar nu chiar copios si a trecut la urmatorul subiect.

“Deci unde ziceati ca va duceti?

Pai nu ziceam. Trebuie sa ajung pana la Oficiul Postal Vamal, prin Ghencea pe undeva, nu stiu exact.

La 66?

Nu stiu, banuiesc.

La Mihai?

Nu stiu cine este Mihai. Probabil.

Ce treaba aveti acolo?

Trebuie sa ridic un colet din America.

Ce?

O bijuterie, nu e important. Trebuie sa platesc vama, asa am inteles. N-am mai comandat pana acum din America si nu stiam ca asa se procedeaza.

Haideti ca vin cu dumneavoastra.

Pai de ce?

Vorbesc eu cu Mihai sa nu mai platiti nimic.

Lasati, stati linistit, e ok. Platesc.”

Pana sa apuc sa mai spun ceva, se urcase deja pe locul din dreapta si isi fixa centura.

 

“Dar cat trebuie sa platiti?

Nici nu stiu, in functie de valoarea obiectului.

Si nu puteti sa spuneti ca a costat 5 dolari?

Cred ca exista o factura acolo si scrie cat a costat.

Lasati, ca vorbesc eu cu Mihai si dati si dumneavoastra ceva, asa, simbolic.

Dar nu e nevoie, serios.  Chiar nu trebuia sa va deranjati!

Niciun deranj, domnisoara Sanziana!”

 

Am ajuns la Oficiul Postal dupa vreo zece minute. Era plin si lumea statea la coada. Mi-a facut semn sa vin dupa el, iar eu, ascultatoare, il urmam si imi ceream scuze celor de la rand.

“Domnul Mihai e aici?”

Toate angajatele si-au ridicat brusc privirea si s-au uitat usor deranjate la noi doi.

“Nu, azi nu e.

Dar Doamna Mirela?

A fost mai devreme, dar a plecat.

Vai, domnisoara Sanziana, nu am cum sa va ajut. Ce rau imi pare!

Stati linistit, chiar nu e nicio problema. Ma asez aici la coada si platesc.

Bine, va astept afara. Ma duc sa fumez o tigara.

Ok!”

 

M-am intors la masina dupa mai bine de jumatate de ceas. Nea Marcel ma astepta zambitor.

 

“Imi pare rau ca n-am putut sa te ajut. Cat te-a costat?

Nu mult, stati linistit, s-a rezolvat.

Ce, ce ti-ai comandat?

Pai o bijuterie, v-am zis.

Hai sa o vad si eu ca acum sunt chiar curios”.

Deschid cutia si ii arat.

“Un inel sau ce e asta?

Da.

Vai ce mic e. Ia pune-l pe deget sa vad mai bine!

Mi-e cam mare. Ar trebui sa-l stramtez.

A, fii atenta, te duci la Moghioros, e acolo o bijuterie unde lucreaza George. Ii zici ca te-a trimis Nea Marcel si se rezolva!”

M-a pufnit din nou rasul. Iar de data asta mi-a luat mult pana sa ma pot opri.

 

Photo via signspecialist.com

 

 

 

Postari recente

Blogroll

Cauta pe site

RSS Abonare la RSS

Leave a Reply