Buna ziua, numele meu este Sanziana, sunt dependenta de dulciuri si astazi se implinesc patru ani de cand zaharul a disparut aproape complet din viata mea.
Voi numara rar pana la cinci, timp in care ma puteti aplauda si felicita. Sunt acceptate si uralele, fara doar si poate. Stiti doar ca orice dependent trebuie laudat, incurajat, stimulat in orice fel. Asa ca… unuuuu, doooooi, treeeei, paaaatru, ciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiinci. Va multumesc mult, multumesc, sunteti prea draguti!
Acum ca am trecut cu bine peste partea introductiva, am ajuns in punctul in care eu va impartasesc povestea relatiei mele de dragoste-ura cu dulciurile, iar voi veti fi atat de impresionati incat veti avea nevoie de batiste albe pentru a va sterge lacrimile.
Imi povestea cineva de curand ca nu te nasti cu pasiunea pentru “zaharicale”, mai degraba o dobandesti si are mare legatura cu educatia. Asa o fi, nu vreau sa contrazic, dar asculati-mi povestea si trageti singur concluziile. Daca vreti…
Ne intoarcem 32 de ani in timp si facem cunostinta cu mama mea, ( deloc pasionata de dulciuri pana in acel moment al vietii ei) insarcinata in nu stiu cate saptamani cu subsemnata. Brusc, bunica nu mai era primita cu entuziasm in vizita decat insotita de un carton generos de prajituri. Dupa alte nu stiu cate saptamani si 31 de kilograme in plus, am venit eu pe lume.
Au trecut cativa ani si, imediat dupa ce am invatat sa merg si sa vorbesc, am inteles cat de minunate sunt dulciurile si cat de multe as manca. Imi aduc perfect aminte cum o urmaream pe mama prin casa sa vad unde ascunde martipanul, banutii de cicolata, iepurasii Lindt sau bomboanele Mozart. Cu iepurasii de ciocolata dezvoltasem o relatie foarte speciala cat timp fusesera lasati la vedere. De exemplu: eu zaream iepurele auriu cu zgardita lui rosie cu clopotel pe pian, dadeam sa il inhat, dar o voce raspicata din fundal imi explica ca nu am voie. Ma linisteam pret de cateva minute, apoi incepeam sa ii dau din nou tarcoale si sa rup mici bucatele din partea dorsala a dulcelui meu preferat. Iepurele statea cu fata catre camera, eu mancam linistita din spate. Mare a fost surprinderea mamei atunci cand a vrut sa daruiasca ciocolata si a descoperit “mutilarea” cu pricina. Cam din acel moment a inceput lupta pentru dulciuri. Fii Sanziano atenta unde sunt ascunse, mananca fara sa te vada nimeni, arunca dovezile (ambalaje), greu, foarte greu…
Am crescut si pasiunea mea pentru prajituri, ciocolata, bomboane, etc a crescut si ea direct proportional cu kilogramele. Am plans, m-am lamentat, m-am intrebat cum altfel pot slabi si credeti-ma ca nu a fost usor atunci cand am realizat ca despartirea mea de dulciuri este inevitabila. Si ne-am spus adio!
Azi nu mananc nici macar o bucatica de ciocolata, dar sunt prietenoasa cu oricine savureaza ceva dulce in preajma mea, atata timp cat nu lasa nimic in farfurie sau pentru a doua zi. Ti-ai cumparat cinci eclere, foarte bine, dar te rog sa le mananci pe toate. Nu mai poti, atunci arunca-le. Trebuie sa intelegeti ca nu pot fi lasata singura in preajma slabiciunii mele. Eu nu stiu cum se gusta dintr-o prajitura, eu pot doar sa mananc tot…
P.S. As vrea sa precizez ca exista totusi cateva dulciuri care nu ma impresioneaza catusi de putin: ciocolata amaruie (singura sanatoasa), cu alcool, cu fructe sau stafide, caramelele, baclavalele sau turta dulce.
Ma topesc, in schimb, dupa: placinta cu dovleac, tortul de morcovi, ciocolata cu lapte, rulada de casa facuta de bunica mea si muuulte altele.
care e ideea? mesajul are cap, dar nu are coada.
…reusesti cumva, cu un mare har, sa ma (ne) aduci acolo, langa iepurashul mutilat… langa teama de a piti ambalajele. Si parca rascolesti si ceva amintiri. Felicitari tie!
p.s. Iti scriu aceste randuri numarandu-mi firmiturile de pe tricou. Tocmai am devorat o ” stroopwafel”… acea napolitana cufundata in caramel si sirop de unt. Ha! :D
Ideea e ca sunt dependenta de dulciuri, dar ma tratez :)))
Si singura varianta care functioneaza in cazul meu, ca si in cazul altor dependenti, este abstinenta. Daca nu m-am facut inteleasa, imi pare rau…
Draga Mihai, o fi frumos sa faci un dependent sa inghita in sec?
4 ani!…felicitari si la multi inainte! Nici eu nu stiu cum sa gust (doar) un dulce, iar in ce priveste ambalajele, le ascund chiar si acum (puterea obisnuintei :) ). Si pentru ca inteleg prea bine dependenta de dulce, admir si respect o abstinenta atat de indelungata…
Eu sunt dependenta de produsele de patiserie. Pur si simplu ma topesc dupa foietaj. Incerc si eu sa ma tratez…
E, daca stau sa ma gandesc bine, as putea deveni imediat dependenta si de placinte, placintzele cu spanac, branza, etc. :))
Stimata doamna mama ta acum refuza orice e dulce, o invidiez si nu pot sa inteleg cum e sa nu-ti placa ce poate fi mai bun pe lume :) Mi-a refuzat categoric tartinele cu crema de brinza si ceapa caramelizata pe care le pregatisem si m-a atentionat ca alta data sa nu-mi lipseasca untul aromat si anchois-ul :)
Eu inca nu m-am luptat serios cu dulcele, am ales sa scot multe alte lucruri din alimentatie numai sa mai pot savura o ciocolata, o crema, o felie de tort, o inghetata…
FELICITARI ! Cu o bunica precum Oma, mi se pare imposibil sa rezisti la torturile ei superdelicioase,la cornuletele cu ciocolata, ca sa nu mai vorbesc de cozonacul inconfundabil,pe care si eu l-am preparat de cateva ori, autoarea declarandu-se multumita de cum mi-a iesit; binenteles ca a fost o incurajare, ,nimeni pe lumea asta n-a reusit si nici nu va reusi vreodata sa o egaleze!
P.S. O buna prietena,pe nume Lady,insista intr-o vreme sa-i dau si ei reteta magica pe care minunata zana a dulciurilor mi-a dictat-o cand am vizitat-o cu cativa ani in urma!
oare schema asta merge si cu carbohidrati? (bine, eu as incerca-o doar pana slabesc, ca apoi garantat o iau de la capat :D)
Carbohidratii si implicatiile aferente ma cam depasesc :))
vaaaai, descopar postul asta tocmai dupa ce am scris despre sursa mea de bezele… shame on me ca nu am fost mai atenta! sunt macar empatica :-)