M-am trezit altfel in aceasta dimineata, ceva mai serena si intrucatva mai linistita. Stiu ca minunea nu poate dura mai mult de trei zile, dar mi-am spus ca nu o pot lasa sa treaca neobservata.

Ma plansesem la un moment ca nu am facut nici macar o baie in mare anul acesta. Gata, situatia a fost remediata! Am indesat trei rochii in geanta, costumul de baie, alte cateva nimicuri si vineri am fugit la mare /la mama. A fost pentru prima data ( nu stiu sigur daca in viata, dar in mod cert in ultimii zece ani) cand m-am dus pe inserat, singura pe plaja. Ciudat, nu? Mda, straniu mi s-a parut si mie ca, oricat de mult am incercat sa-mi scotocesc in memorie, nu am reusit sa-mi aduc aminte cand m-am mai aflat singura, singurica pe malul marii.

Iar senzatia a fost una sublima! Doar eu ( mai erau doi indragostiti in larg, pe undeva) si marea… Si nu un “eu” melancolic, nostalgic, trist sau in cautarea unor raspunsuri revelatoare, un “eu” care privea parca marea pentru prima oara si se bucura de ea cu adevarat. Am inotat si nu m-am gandit la nimic, am stat pe nisip si am privit, doar am privit. Niciun gand, niciun om, niciun zgomot nu mi-a tulburat linistea si a fost sublim!

In aceasta dimineata inca ma gandesc la seara de vineri si nu-mi vine sa cred ca dupa zeci sau sute de bai in Marea Neagra, aceasta este prima amintire legata de mine si de ea si de nimeni altcineva…

Photo via rosaley.tumblr.com